îmi amintesc fetița oarbă
pășea de parcă nu știa să meargă
și nu vroia să înțeleagă
de ce e toată lumea neagră.

în fiecare pas al ei
ghiceai o mare de scântei
și-n peisajul monoton
doar gestul ei era un ton.

păreau sprâncenele-i doi corbi
înfometați de ochii orbi
și vocea ei cea cristalină
întreaga ochilor lumină.

îmi amintesc când am trecut
s-a înclinat ca un salut
prinzând în părul ei bălai
căldura soarelui de mai.

ținea în mâna ei cea albă
tot curcubeul, ca pe-o coardă
să dea din sufletul ei mare
a curcubeului culoare.