el nu înțelege

nici strigătul alb nici de ce port aceeași rochie
de fiecare dată când nu mai știu să desprind
liniștea de pe mâini

eram aproape mută eram inutilă înăbușeam sunetele
în pântec
frigul tot mai umed
iubeam tremurul viu continuu

amețesc

e dragoste se scrie tot cu d
același ecran alte detalii printre ele dumnezeu
se derulează lent lent în sensul invers al inimii
sacadat
întrevedere imposibilă dialoguri în orb

cadranul taie negru la milisecundă
rămân zgârieturi cicatrici
îmi retrag mâinile multprea devreme

mă tem

gura se coase de altă gură firele nu se rup
prind între ele dolii

n u t e î n c h i d e a i c i