În suflet port o lacrimă de cer
și un colț veșted de lumină;
sub fiecare ploaie, pic cu pic mai pier.

Te strig cu glasul vechi de toacă
și ochii arși de izul de tămâie.
Huma e-o pâine ce nu vrea să se coacă.

Sunt răstignită pe un zid, de plete
și-n gură port o limbă grea de clopot.
Din mine ceața, în răstimpuri, bea cu sete.

Trupul mi-l simt sălciu și-l simt vacant
cum e cenușa care am să fiu;
o să atârn atunci la gâtul tău ca diamant.