Genunchii îți cedează și te lași pe trunchiul căzut
pe care mai adineauri țopăia o veveriță.

De la marginea râpei se vede orașul
în care ai rupt tăcerea, desenul lui întrerupt și vag
te ajută să uiți de muștele ce gravitează în jur.

Ca de fiecare dată, nu știi dacă te vei întoarce
și asta învie culorile de pământ ars.

Foșnetul pădurii e o ureche în care se strânge
geamătul celor ce te-au atins
și s-au tras curând înapoi, fără cuvinte de schimb.

În horn a rămas puțină zăpadă și o pată albastră
spre care te urnești cu toate repictările
așezate pe suflet până ce fiecare punct dureros
intră în expansiune sub fascinația mântuirii prin foc.