praful și drumul, destule motive să ne oprim, am plecat într-un acces de panică și mă vedeam tot lângă tine, o oglindă pusă pe ziduri cum credeam demult că avem în noi, că oamenii cu corpuri deformate sunt mai buni sau tot amalgamul acesta pe care nu pot să-l explic, poate sunt doar nebun, somnul în iarba verde te umezește și-ți ia mințile, tresari la fiecare denivelare a bitumului, vezi până departe dar nu cu ochii. e bun acest haos, e violent tocmai când e calm

tensiunea nu explică nimic, încordarea și înregistrarea stărilor cu o voce egală, oamenii râd cel mai mult când sunt disperați, când le ies din orbite minciunile, din cuptorul cald care în câteva zile va fi la fel, vor reintra în cilindrii de fier pe care se văd urmele de sudură, vocea egală trece prin ei și se duce departe, setea încetează. sunt pe acoperișul teatrului, un pește prin aer adulmecând piatra muntelui de la distanță, distanța cea mai nimerită pentru abandon

au rămas simțurile după voi lângă pachetele de țigări și sticlele goale, trebuie să plecăm, muntele așteaptă doborât de insistența nervilor, curajul de a spune tot ce nu mai este de folos sau de a refolosi, acolo e vuietul din corpuri, va așeza pietrele colibei, focul deja arde până când veselia din cenușă se așează pe carnea moale, nu suntem toți aici dar cei pe care-i iubim vin curând.
în cea mai calmă dispariție