Întind mâna către soarele alb,
Continui să-i rup din petalele reci,
Le ascund în spatele tău când treci
Să luminez cu umbre pasul cald.

O mică frunză, transformată-n cenușă,
Își poartă cadavrul de ulii vânat
Să-l treacă pragul de tânăr prădat,
Să umple mormântul cât o mănușă.

Imaginea aspră eu o compar
Cu ultimul pas strecurat pe potecă
Al tău bineînțeles, urmat de-o flașnetă
În toamnă, în umedul parc.