orașul pute-a crizanteme putrezite –
cui cer din apa vieții sale împrumut?
- citește-mă, în mine nu se minte...

nu cred
nici eu nu mă mai cred

respir de parc-aș aduna cu limba păr de câine
zgarda îmi cade de pe gât pe mijloc
- te-ai îngrășat, poete, semeni tot mai mult
cu olița de noapte a cenușăresei

a fost odată nu mai înseamnă nimic
stau la masa de scris cu botul pe labe
nu sforăi
nu umblu în somn
dorm pur și simplu
sunt cel mai cinstit dintre morți

aproape mă simt o sete nu șovăi
mă recunosc după felul în care coada mi-e bici
iar cerul își coboară în buza
de jos caninii săi îngălbeniți

- vai, ție, lătrătorule, vai, ție
unii mușcară din tine și s-au înmulțit

nu cred
nici eu nu mă mai cred – va trece
și-această noapte ca și cum n-a fost

vărâți-vă fața de pernă în pernă
de frica aceasta nu scapă toamna nici un hoț