Te privesc din inima dimineții târzii întoarsă cu spatele spre fereastră cum plutești somnambul acolo unde Lethe și Acheron formează o deltă îți scriu de la capătul lumii soarele se ascunde de propria-i strălucire tăioasă în frunzele iederei în ascensiune pe zidurile albe de jos de pe malul mării dintre mănunchii de spini vopsiți în albastru strigă Azrial zâmbind puțin întristat a venit vremea și îmi apucă sufletul și mi-l trage cu mâini scânteietoare pe gură

lumina se prăbușește orbitor de pură printre buruieni și umple până la refuz toți lămâii sălbatici îmi este îngrozitor de teamă să mă ridic așa că îți ascult respirația prăbușită deasupra inimii tale vin tot felul de ființe fabuloase verzi vinete prelungi diafane au dinți ascuțiți și mă ademenesc sfidătoare întinzând pe trupul meu căzut pe spate candele limpezi în care pâlpâie ispitele asemenea geniilor în lampă

aș putea crede tot ce îmi spui strig în van întinde numai mâna și fă-mi un semn iată pot să îți văd cu claritate toate umbrele căci mărturisesc că da am tocit toate sandalele pe care le-am găsit în piața din Babilon iar dincolo de ușă ar putea fi Nakir și Munkar și mă vor întreba cine este zeul meu cine stăpânește îndepărtatele ținuturi dureros de înmiresmate ale raiului

nu am voie să șovăi când practic tauromahia și fac salturi peste grădina cu crini și platani deci trimite-mi pe vârful săgeții un ultim mesager înaripat așa cum arunci plictisit cu o piatră în mare iar apoi ne vom preface că nu s-a întâmplat niciodată nimic nu vor rămâne nici măcar prestigioasele cercuri pentru că pot să te asigur că privește mi-am luat sufletul obosit în brațe și este atât de ușor încât pot să îl trec singură peste prag.