într-un moment de grație, cerșetorul de care am grijă mi-a pus în vedere
că i s-a acrit de mila mea, că a obosit
să mă aștepte în fiecare zi la colț, să apar ca o pomană
umblătoare
să mă joc de-a Dumnezeu la micul lui
dejun

ai tu idee cât mi-e de foame, când te scoli
târziu?

ce atâta gălăgie, n-am semnat nici un contract…

abia când n-am să mai fiu o să vezi
cât de mult îți poate lipsi generozitatea, comodă, servită
la colțul străzii, caldă – încă aburind cu respirația mea dormită
pe trotuar

cine te mai întâmpină pe tine cu atâta foame?! nici măcar un câine
n-ai, nici măcar o pisică pensionară, de apartament… eu
sunt păstrătorul ochilor tăi. datorită
mie
poți să navighezi imun prin oceanul de strigăte… eu
sunt scuza ta pentru „nu pot, n-am timp, tocmai le-am terminat” – sunt
cerșetorul tău personal!

cine o să-ți mai recunoască fericirea, cerându-ți
dublu când zâmbești, și cine
își va mai râde de gravele tale probleme tușind
horcănit
deliberat
autenticul
sânge în palme?...

sunt cel ce spune „săru’ mâna” când dai și „nu-i nimic” dacă
n-ai

sunt cea mai importantă dintre prezumțiile tale de non
vinovăție

ar trebui să-mi faci un cont de supraviețuire la
alimentara din colț. 200 grame
parizer și pâine
zilnic
plătite pe o lună în avans. muștar
îmi iau singur,
gunoiul de la Pizza Hut e mereu
proaspăt.

nu fii zgârcit, te-ai gândit vreodată cât parizer poți să iei cu o seară fără
Bamboo?
cel puțin zece
ki
lo
gra
me
Dumnezeule, câte burți pline! dacă aș avea atât parizer l-aș păstra
la bancă!... nu râd
de tine…

cum să râd, o să mori! al șaselea simț adânc
în stomac
îmi spune că o să mori curând, și eu
o dată cu tine. toți știu că tu ai
grijă de mine,
ai
cerșetorul tău personal
până bagă cineva de seamă cât îmi sticlesc ochii
de foame
o să crăp

fii generos până la capăt, dă-mi timp să-mi găsesc alt
public