Îmi crește singurătatea- deja îmi stau pașii pitiți în mine,
mi-aleg creponurile lungi de platoșa izmenelor verzi- deja
îmi stau pitiți pașii în mâini- aleg atare nume cu care să-mi
spun râurile ce-mi trec albastre apele negre ale frunții și
pielea uscată pe gât- sub tone de gulere, sub aspre ierni și
umede plimbări prin parcurile lor.

Îmi crește singurătatea, am spus ca un copil: mama, ia-mi
haina albastră, mama, ia-mi ia-mi haina albastră! butonul ei
rotund e firul de gumă ce mi-l lipesc în păr când nenea îmi
pare de tablă și lumina se scurge pe el- el nu vădește vărsarea
aceasta- degetele ce-și strâng aici curiozitatea în transpareța
lor căutată.
Ce poate spune el când mă destup de câmpia în care mi-au
fost date rândurile acestea, și-n caria lui s-au mărginit apoi,
și-n caria lui s-au răsfățat ca o noapte lungă-nesfârșită?

Butonul aceasta-i un fir de foarfecă- celebre îmi erau spiralele
castanii și picorușele de rățușcă, știu mamă, dar nu-i niciun
rost să-mi fac genele de apă acum- mi-a crescut deja brațul
cu care apuc chipul tău și mâinile tale, ceasul strivit între noi
ca un muc de țigară sub șlap. Vântul mi-a fost pus în talerele
sânului, vântul mi-a săpat piatra de marmură a cheilor
ascunse și gheara ce scrie în ea' ai fost ai fost'- vântul
mi-a fost pus în gură ca un corn cu care să adun din
casa ta păianjenii și singurătatea- nu-mi da nimic cu împrumut,
niciun ciorap de lână, nicio agrafă cu dinți de plastic (!)

Ai fost ai fost, eu am fost eu am fost eu am fost- înaintea ta
eu sunt, spin ce-mi stai în palmă ca o linie nouă. Câmpia mă
roade între frunzele ei și cine-i rădăcina cui nu-i mai deloc
întrebarea noastră- butonul ce-mi sprijină cenușiu timiditatea
și ceasurile puse deoparte de masa oamenilor mari, el încă e
motivul nostru ce stă deasupra noastră și paște din noi.