Când primăvara stingea al iernii glas,
spuneam ca astăzi primul "Bun rămas".
Fără de sunet, fără de cântec sau suspin,
am plecat în tăcere, durerea să-ți alin.
Și-am plâns, am plâns din suflet și cu foc,
am plâns pentru al vieții mele nenoroc...

Și-am strâns fântâni de lacrimi înecate-ntr-un surâs
și mi-am închis iubirea-ntr-o valiză și m-am dus...
În speranța că nu sunt țărmuri pentru noi pe pământ,
am plecat spre depărtări, sperând și spunând:

Când briza verii calde prin păr va alerga,
voi respira adânc și mai departe voi pleca,
fără oprire, fără îndoieli sau frica de necunoscut,
nu-mi voi întoarce privirea la tot ce-a fost trecut...

Și-am străbătut atâtea drumuri și atâtea vremi,
de multe ori mi s-a părut că-n altă viață ai să mă chemi,
spre a sfârși ce-n astă viață n-a-nceput...
Iar îmi miroase sufletul a toamnă și timpul a trecut...

Când vânturile toamnei ca ghimpii se aștern,
pe astă foaie albă durerea mea o cern.
Și fără regrete, fără de lacrimi sau nostalgii,
eu plec mai departe și fie ce-o fi,
rămân să cred, că pe astă cărare de spini,
te voi întalni undeva, voi crede în minuni.

Te-au transformat în lacrimi ochii mei și-apoi,
ochii îmi plang, iubite, pentru amândoi...
Noi trăim într-o lume, care te-nvață să plângi,
zadarnic, te străduiești acum din urmă să m-ajungi.

Când printre lacrimile reci de iarnă îți voi zări privirea,
iar inima pentru un moment din nou va tresări
și-n gând se va trezi pentru o clipa amintirea,
vei căuta zadarnic timpul a-l opri...