M-am așezat pe marginea veacului
și-am ascultat...
Vocile grele, apăsătoare,
pătrund in marele timpan de lemn...
M-am ridicat, iar cerul mi s-a lipit de frunte
ca un scuipat, pe care-l simt cum se prelinge de-a-ndoaselea,
pe fiecare clipă lasată-n urmă,
tot mai departe, tot mai aproape,
ca un blestem...
Am întors timpul ca pe-o mănușă și am găsit firmituri de amintiri
și urme de sânge de la răni nevindecate;
miroseau a toamnă acră, a trenuri personale goale și a scrum.
M-am înjunghiat, mi-am auzit măruntaiele țipând,
dar în josul văzduhului nu mai era nimeni.
Toți o apucaseră care-ncontro pe spinarea timpului...