într-o noapte am visat un dirijabil sub formă de hipopotam
mă obseda trichineloza bicicletelor-parapantă
spițele roților îmi umblau prin vene
explodându-mi în apropierea tâmplei
imaginează-ți o batistă albă ce dă startul unei curse cu biciclete bolnave
și ochii ei galbeni de vită mușcată în vremea musonului!

de pe puntea lui hindenburg
zăream spinările balenelor ca niște iceberguri
nu are rost să vă păcălesc
în poemul ăsta nu e vorba de daruri
de reni prefăcându-și copita în turlă
ci de munți de promisiuni deșarte
poate e tardiv să scriu despre asta însă ceva din mine nu iartă

mă plimbam deasupra europei cu colții rânjiți
de ied după plecarea caprei
apoi statuia libertății îmi arătă zgârie-norii de carne
mă gândeam
ce bine ar fi să ne hrănim doar cu hidrogenul din burta dihaniei!
pentru ei suntem doar niște eprubete gri în care se dizolvă deșeurile unui zeppelin

acele pete unsuroase de pe aerodrom nu sunt de la pantofii lor cei noi
sunt umbrele noastre
iar tuburile cu vopsea pentru graffitti par niște imense cartușe

cine e capabil să zboare cu o bicicletă având trichineloză?
poveștile noastre nu le vrea nimeni
în felul ăsta am înșela destinul trist
am descifra râzând sporovăiala falșilor profeți

am învățat prea repede zornăitul palid al florii de muște

privește stârvul acesta!
când vom ateriza voi colora acest mamifer gonflabil și voi face din el hăinuțe pentru copii
cândva umplea mlaștinile cu răgetul lui
cândva era în pântecul mamei copil
și totuși
într-o zi vor inventaria viețile noastre într-un clasor de timbre cu zeppelin

câte trepte are iadul?
ar fi bine să coborâm întruna
cu speranțele intacte

dar nu
infernul este o pistă de aterizare
unde cad arzând visele noastre

noaptea ce vine o să tai o bucată de cer și o să-mi ung o felie de pâine