Doamne, ce elucubrații
Fără ritm și fără rime
Au recentele creații
Ingerate de prostime!

S-a dus naibii poezia
Vechilor idei frumoase
Și-i stricată armonia
Timpului, înfipt în oase.

De aceea omoplatul
Încărcat cu vorbe goale
Poartă greul ca păcatul
Prozei vremurilor tale.

El ridică mâna proastă
Plină de inadvertențe
Pe hârtia încă castă
Mâzgălind incoerențe.

Și înghesuie de-a valma
Șirurile de tâmpenii
Scoase cât aleargă palma
Peste albele domenii.

Capul nu mai trebuiește
Poezia e o frază
Armonia îi lipsește
Iar ideea nu contează

Adresându-se prostiei
Autorul noii nații
Duce-n spaima veșniciei
Trivialele creații

Degradează gând și limbă
Uzitând de invective
Ia injurii și le plimbă
În cuvintele nocive.

Mai încerc, cât se mai poate
Într-un timp de vreme spână
Să îți amintesc, nepoate,
Că vorbesc limba română!