Lumea e o imensă pânză de păianjen,
își întinde mii de fire invizibile,
puternice,
care te țintuiesc cu capse mereu spontane,
picioarele plimbării de vara trecută,
mâinile pătate de sucul dulce-acrișor de vișine,
capul pansat în urma prea deselor ciocniri cu norii,
foamea de cuvinte pe care o resimți și azi în stomac.
Totul și toate ale sale te leagă iremediabil de ea.
Sunt urme pe care le vei păstra întotdeauna în tine,
replici, reverberații,
dialoguri culturale între eu și non-eu,
picături care se îngână în același aluat.
Confuzia s-a creat și dai șah mat morții
pentru că obiectul funebrei nu mai este unul clar delimitat-
a murit omul sau au murit firele de păianjen?