ce-o fi cu omul, Doamne
cel ce scrie
un gând... un neajuns... un dor străin
ce degetelor sale-i spun hain:
nu poți vorbi decât prin poezie
la fel cum vântul căldicel în toamne
răzbate printre ierbi cu plâset lin
care-și presimt întoarcerea în glie

ce-o fi cu omul care-n somn își vede
amar de- adevărat săracu-i chip
ce deșertăciune... ce prostie
să te-ntrebi de rostul pe pământ
suflet în bătaie de cuvânt
datul tău e boala de-a te scrie
frunză sau grăunte de nisip
vorba-n vânt nici vântul nu ți-o crede


surd, durerii ce te-o fi promis
înger în cămașa-i de olandă
mâna dreaptă aducând ofrandă
își făcea biserică din scris