În noaptea de veghe
mă vei căuta
pe treptele iubirii
dar, mă vei găsi
dincolo de porțile timpului
rămasă-n veșnicii.
Cu suspine înăbușite
cu obraji scăldați în lacrimi, plângi...
Întinzând brațele
ai să încerci să mă prinzi
dar, Lumina, nu te va lăsa să mă atingi.
Rătăcind cu privirea,
prin pulberea de stele
întunericu-i mult prea des...
dar te vor întâmpina
poeziile mele
ce se vor revărsa căzând
ca penele unei păsări măiastră
ce aripile i s-au frânt!
Privind, apoi, pe masă
eternul cânt
al gândului meu frumos
îl vei găsi renăscut în cuvânt.
Îți ridici din nou fruntea,
privind prin fereastra deschisă
larg spre infinit
și dincolo de ușa-ntredeschisă
înveșmântată-n albul de mătasă
ai să mă vezi în rugăciune.
Iar bați la ușă, iar plângi, îți pasă...
dar e prea târziu
nimeni nu-ți va mai răspunde.
De fapt, de ce plângi, oare?!...
Că nu eram prea departe!
Vântul nu-ți șoptea o mută bucurie
că ascultam în surdină
pe aceeași undă divină
a iubirii simfonie?
Erai tot lângă mine
eram foarte aproape
pe calea aurie
vorbeam în șoapte.
Rugam pe Dumnezeu
să te îmbrățișeze, El
și să te ocrotească
așa cum... eu
te-am ocrotit mereu!