În ochiul orb al cerșetorului,
Ce zace pe treptele bisericii
Se oglindesc enoriașii
Grăbiți spre Poarta Cerului.

El vede cum sfârșitul vine
Odată cu căderea serii...
Și știe că-n curând, creștinii
Vor sta cu el la priveghere.

Au fost cândva și zile bune,
Care- au trecut așa-ntr-o doară.
Dar azi a spus la rugăciune
Că tot ce vrea, este să moară...

Tăcut, trupul firav și-ndreaptă.
Urcând nesigur, tremurând,
Ușor-ușor, treaptă cu treaptă,
Golgota sa către mormânt.

Încovoiat de anii din cocoașă
Își poartă-ncet, durerea tot mai sus
Spre ușa neagră și lucioasă
Pe care stă crucificat, Iisus.

Aude cântec dulce-n strană
Și cor de îngeri sus în cer.
Îi pare că pe el îl cheamă
Să-și lase trupul efemer...

Încă o treaptă. Înc-un pas, firav
Spre veșnica eternitate.
Efort final, al trupului bolnav
Robit de griji și vise spulberate.

O treaptă, doar. Dar nu mai poate.
Spre cer întinde mâna, împăcat.
Îngerii vin și-l țin ușor de spate...
El cade lin. Cântarea a-ncetat.

Un întuneric greu se-așterne.
Pe irisul de vremi pătat.
La poarta lumilor eterne
Un alt bătrân s-a arătat.

Cântarea-ncepe ca-ntr-un gând.
Popor și preoți vin pe rând
Se-așează în genunchi, pe trepte
Și cruce fac: "Domnu’ să-l ierte!"

S-au strâns creștinii de la strană
Și par tăcuți, cuprinși de jale.
Un strop de vin, pe jos răstoarnă
Pentru bătrânul rupt de șale!

Om bun, era săracul! Ce păcat!
Avea o vorbă caldă și blajină!
Un înțelept în lumea cea haină...
S-a dus la Dumnezeu, și ne-a lăsat!...

Cu sfinții odihnește, Hristoase
Sufletul adormitului tău rob
Că n-a avut aici daruri alese
Dar a avut răbdarea unui orb!