Nu-mi trece prin minte jocul cu pași de
mașinuță: lungi covoare am călcat, mamă,
lungi mâini mi-ai pus pe frunte- razele au
curs prin perdele și păsari mari s-au lăsat
cu aripile în geam.
Am crezut că noaptea e din rana lor.
Găsește-mă tu, din cercul de foc ce au fost
să-l scrie-n aer, rupe-mă cu aceeași mână
- pliscuri mângâiate de ploaie m-au înghițit
cu mult înainte- s-au pus în inimă și-n
pumni să le zădărnicească glasul către tine:
odată, trecuta-vremelnica prăbușire a firelor
albe pe umeri.
Și ce-au fost zilele, ce-au însemnat oamenii,
ce au însemnat în noi, mamă, acele păsări mari
și negre?