Simt lama tăioasă a oricărei porunci.
Răspund și execut, la comandă.
Văd în față, cimitirul mare cu cruci.
Mă închin și șoptesc în taină.

Las zilele să treacă una câte una
ca o morișcă de vânt în continuă mișcare.
Nu mă opresc, nu dorm, nu visez.
Las să treacă fiecare secundă trecătoare.

Din mormanul nemișcat fără viață
în liniștea eternă a necunoscutului,
ies la iveală doi colți albi răsuciți
ce strălucesc în bătaia lunii divine.

În sunet de fanfară se sting
luminile ce acompaniază fiecare notă
într-un oftat prelungit
ce pătrunde, o ultimă cotă.