A nins strașnic de două zile-ncoace,
A nins necontenit.
Pe câmpul cernit, cu limba-i ascuțită
vântul șuieră neostenit.

Doi iepuri gri aleargă-n lung și-n lat
Prin decorul de cleștar
Pe drumul cernit, cu pas molcom, obosit
Un rătăcit călător solitar.

Șoșonii-i negri se afundă cu totul
In virginele troiene,
Sus pe deal, în țintirim, un corb zgribulit
Își zburlește negrele-i pene.

În ceasul inserării, lugubrul croncănit
Se sparge-n mii de cioburi.
Plutește peste vale, peste râul -care, pârâind,
Se sparge-n mii de sloiuri.

Dar iată! risipite prin lunca adormită,
Câteva case răzlețe,
Lumini palide ard la ferestre, iar din coșuri
Fumuri se înalță semețe.


Departe în orașul înecat în noroaie,
În casa pustie, doar câinele și cu mine,
Sună telefonul într-o altă odaie:
-Alo, sunt tata, am ajuns cu bine.