Noian sonor

Liber sparg, încătușând dreg,
sus spații ațin, adânc erup,
șterg sărut, rup blestem –
armoniile cresc, urlu, gem surd!

Din temnițe plâng
pe maidane râd –
așa de iraționale sunt
sonatele mele lungi…
în dezacorduri, repețiții
anteconcertante,
când jur scrisului moarte.

Vernil, gaj asteniei,
lângă modern cavou,
oranj, cât deranj,
crem ahtiat de alți sori pe cer –
zi-noapte, foc nestins
în spuzeală de umori.

Noaptea-i zi, apa-i prinsul
nonculorilor
până mori și tu, cil vibratil,
vers… vernil, gaj asteniei,
tu, mai degrabă neiertare
de a-mi porni vasul fără ancoră
sau inima-n zbor
ca să-mi smulg toate catargele
și să nu-mi mai recunosc,
nici să-mi beau ca-n tabiet
decoctul aburind al inimii.

Nu se iartă iubirii
fără grai să se-nchidă.