Cârtește gura lumii, feroce, veninoasă,
Lovind cu multă ură, ca viscolul, în față,
Iar limba-i otrăvită cu clevetiri de țață,
Ca limba de năpârcă spre noi veninu-și varsă.

Iubirea noastră însă e-o sfântă fortăreață
Cu ziduri oțelite și de bârfiri nu-i pasă.
E-naltă pân' la stele și-i veșnic radioasă,
Desăvârșită vieții și, ca și noi, semeață!

În ea sunt flori și arbori, și muzică cerească,
Grădini de curcubeie și ceru-n veci senin,
Sunt mii de păsărele pe noi să ne slujească;

Poteci ce duc la lună și-un lac diamantin.
Acolo nu-i vreo forță ca să ne dezunească;
Acolo e-un luceafăr numit de noi Destin!