Frunză lividă, mângâiată ușor de vânt,
Atârnată în copacul vieții, umbrită de pământ,
Mă înfioară zgomotul ce viața din tine-l scoate,
Golindu-ți seva spre a nu putea vorbi nici în șoapte.
Pe statuia rece de piatră, zaci ca și moartă,
Lăsându-ți amprenta cât soarele cu norul se ceartă.
În vinele tale pulsează iubirea omenirii,
Iluminându-mi sufletul prin cântecul bucuriei.
Te privesc și măsting eu înaintea ta ușor,
Roasă ușor de gelozie: eu nu pot să zbor!