Bate toaca în bătrâna mânăstire
cu ritm agitat de inimă bolnavă.
Lemnul surd comunică timpanelor
neliniștea chemării absolute.
Cui i-e scris numele pe toacă,
sufletul lovit îi plânge.
Ultimul sunet se stinge ca muribundul,
întru slava dangănului de clopot
care avertizează viața.
Zburătoarele se înalță speriate
peste oamenii încremeniți
ascultându-și respirația
cu privirea spre cer.
Stop cadru și-apoi re-învie mișcarea;
o bătrână se-nchină, un copilaș râde,
albinele iși văd de treaba lor
în colivia vieții mărunte.