O vrabie de curte, cu pana cenușie
Și ciripitul firav, argint de clopoței,
Aleargă glia rece, săracă și pustie,
Să caute speranțe, semințele de mei.

Efortul este mare prin vântul fără vină
Și corpu-i taie valul stropit cu fulgi de nea,
Slăbită-i vrăbiuța, dar de ardoare plină,
Știind că pentru dânsa va străluci o stea.

O boabă fără viață, rămasă de-astă toamnă,
Sclipește-n glodul negru, o lacrimă de-opal,
Spre ea se-ndreaptă iute o-naripată doamnă
Cântând cu vocea dulce, ca sunetu-n caval.

E mierla migratoare venită cu tot soiul
După o iarnă cruntă de care n-au habar,
Bronzată-i este pana, de griji lipsit convoiul,
C-au stat în calde suduri, și-au dus un trai hoinar.

Dar vrăbiei nu-i pasă de păsări colorate
Și mierle revenite din depărtata oază,
La boabele puține, din iarnă adunate,
Cu trupul ei muncit se pune dârză pază.

„Să-mi fie cu iertare, tu mierlă, dulce fată,
Dar lasă-mi mie boaba, că-s slabă, o nuia,
La tine corpu-i zdravăn, și pana-ți îmi arată
Că nu tânjești flămândă la boaba altuia.

Când tu cu alte mierle trăiați scăldate-n soare
Și le cântați în triluri la prinții cu susan,
Eu îmi goleam într-una culcușul de ninsoare
Și-n boabe numărate trăiam din an în an.

Acuma de-o vrea Domnu’ să-nvie iar natura
Și firul de verdeață s-apară de sub sol,
Chiar vântul de va bate din curte firmitura
O să-mi găsesc eu boabe dosite în ocol”.

În curtea străjuită de garduri din nuiele
Aflată nu departe de falnicii arțari,
O vrăbiuță blândă, doar pene, cioc și piele,
Își duce bobu-n gheară să-și facă puii mari.


08 Aprilie 2009