Sunt obositã,
De rutina bãtrâna,
Îmbãtrânitã, de stress
Și timpul urât de afarã.
Ploaia murdarã, cade
Peste geamurile
Si mai murdare a mașinii,
Mașinã, dupã volanul cãreia,
Mã cuibaresc.
Îmi este foame,
Și frig, și somn
Dar mai mult foame.
Foame de mai bine.
Este speranța cea care,
Mã ajutã la digestie.
Singura vitaminã,care
Ne ține încã în viatã.
Vãd și privirile celor din jur,
Priviri de lupi flãmânzi,
Și sãlbãticiți, de iarna
Care pare sã nu se mai sfârșeascã.
Abandonez mașina,
Pe lânga un munte de mașini.
Mirosul cafelei,
Proaspete, ma face sã cred,
Cã este unul din motivele,
Pentru care trãim.
Mai avem o speranțã.