fâșii sure de pulberi îmi flutură-n urmă
zdrențe din care se-nălță flămânde
țipete-n stol
ele-mi sunt zestrea și smirna în cumpăna iernii din ele voi țese
un șal mătăsos
numai bun de-nvelit înnoptările seci și genunchii
îmi voi lega diminețile-n el și-l voi atârna ca pe un ochi viermănos
în găvanele lumii

până când gerul îl va albi
descântându-l

până ce crivățul îi va desface firul de fir
și umbra de umbră

din puful rămas voi face culcuș nou
căptușit
depărtării

vai mie timpul își scutură iar peste oasele mele rumegușul din unghii
piatra iarăși mă zvârle din cârcă
și mă-nțeapă în talpă
crucea pământului

o, Ahasverus, încă îți zornăie punga
cum o tolbă înțesată cu șerpi