ea nu este pentru mine,
ea nu aleargă pentru ea, pe sub, printre, pe deasupra,
în largul cercului și limbilor,
nebună ca și mânzul din ea,
curând și târziu, nicăieri...

e un platou cu petale de stații,
cu-același tramvai ce se pierde
în triunghiul gestant cu vești de departe,
cu scrisori de la tine,
și eu ca un trântor îți mărturisesc
cât e de atunci, cât e de acum,
cât e de sentință:

mai rabd un mileniu,
un arbore, și nasc încă o dată pastila
din care se-adapă și venus și crucea,
închid straie vechi să cunoști ce se-ntoarce,
ca un zumzet de iarăși, ca o tăcere de niciodată,
de punte și tunet-

lăcustele-au invadat...
acoperă-mi glezna, sărută-mi aproapele,
prelung și-ascultă:
e totul, e puțin, e nimic, e oriunde.
sunt eu, să întoarcem ceasul?