Deșteptatu-m-au zorii cu ceață
Într-o zi aburcată-n abis.
Ea mai doarme c-un zâmbet pe față:
Mă alină și-acuma, în vis.

Ce frumoasă-i e fața senină,
Străvezie de patimi adânci...
Am ghicit că-i furtună să vină
După larma de valuri în stânci.

Am deschis luminoase ferestre
Și în clipa acea mi-a părut
Că prin urletul cruntei tempeste
Se aude un strigăt știut...

Mă striga din uitare asinul,
Mă chema tânguios, ostenit...
Coperitu-i-am fața și sânul,
Ca să-o farmece visul vrăjit.

Și sărind prejmuirea grădinii,
Am plecat fără nici un cuvânt...
Ghimpii rozelor - brațe străine-
Mă prindeau rugător de vestmânt.