Această otravă e poezie, de bună seamă:
prea e dulce, prea mă îmbie,
prea îmi picură în suflet
ca măzărichea, ca bolovanii, ca stâncile
și întotdeauna ca munții.
Vine din ochii tăi catifelați, moi,
din glasul tău de mângâiere naivă
și melancolie pură,
din mângâierile mâinilor tale,
care-mi împart cu dărnicie
această otravă.

Sunt o carte deschisă,
aproape de sfârșit.
Munții despre care vorbesc
în ultimele pagini
i-am suit greu,
neînchipuit de greu
până la tine.
Iată-mă aproape de vârf,
dar tu nu mai ești.
Nu mai ești nicăieri –
Ai devenit poezie.