Cu rochie albă, dantelată,
A-nzestrat-o-n mai natura
Dar tu, un rău, o vrei socată
Ca să-ți parfumeze gura.

Copilăria vrei s-o frîngi
Smulgînd-o de pe creanga mamă,
Într-un butoi să o arunci
Cu zahăr, drojdie și apă.

Și spui: papilele-s de vină
Vor să-și satisfacă gustul,
Cine e naiv să creadă
Că nu tu, ești hoțomanul?

N-ar fi oare mult mai bine
Să o lași pînă ajunge
Un fruct mov, ca de afine,
Înșirat pe un ciorchine?

De poftește iar papila
Să deguste sucul acrișor,
Ia bobițe una cîte una
Si strivește-le în dinți ușor.

Și-o să curgă la aromă
De-o să-nroureze gura,
Dar culoarea-i sîngerie
Din nou tu, porți toată vina!