obosit aici printre speteze cu-n șarpe în craniu
strada lungă spre școala de pictură cerebrală
trei bobi de lapte în sânul drept la care se hrănesc
mâțele ochilor mei încolăcite sub coada păunului
ca o sprânceană ce se ridică din când în sarea apei
scoasă fără căuș din sângele care irigă această cale

(se târăște calul acesta în spate cu tine doamnă)

pașii au fugit în vârful degetelor spre capilarele
drumului crăpat cu fiecare ceai băut în grabă
cu fiecare spirtieră care fierbe cafeaua sub bărbie
lung exercițiu de hrănit câinii ascunși în falca ta
strada lungă după scheunatul din piept se termină
osul tău rage veriga ta se încruntă la stele

(străzile sunt goale trupul e gol calul și tu)

așezi semnele de punctuație ale mersului prin
frazele lungi care stau la umbră sub luna cât un vers
îndoit sub greutatea rămășițelor din hrana cu sâmburi
care adorm amar în vârful celei mai lungi rădăcini
lângă cartilagiul care mușcă din șarpe mă gândesc
la această lume pictată prin mine și în afara mea

(brățări cad în urmă până în nord spre acest timp)

și pe atelele lungi întinzi picioarele până-n zeama
stelelor care cad și nu lasă nici măcar un fanion în loc
o femeie cu păr lung se întinde și ea pe picioare
e doar singura care te poate ține când te sărută
între aripile reale ale clădirilor și firea largă
a celui mai cumplit salt fără aripi până-n somn

(un dar se întinde spre mine urmează sunt eu)

locul spre care am mers se deschide și-mi caută mâna
spre ochiul meu o duce desface retina din mijlocul mecanismului
o șterge cu mâneca după ce scuipă pe ea apoi
cu mișcari calme o așează în mijlocul său
mă privește cu mișcări calme de pleoape și rostește
abia acum văd toate imaginile și respir adormit

(doamna mă împarte între săraci și penitență)