E întuneric, iar vântul suflă obosit,
Cerul parcă ar vrea să plângă, dar nu are motiv.
Luna stătea spre ațipire. Între timp,
Tu ai răsărit din beznă, un înger alb,
Un suflet pur, o minte de neoprit
Și ai zâmbit; Lumina ta interioară m-a orbit.
Ai apărut din cenușă și parcă te-ndreptai spre-o ușă.
Cred că erau porțile sufletului meu,
Care veșnic au stat închise,
Ai știut să le deschizi când aveam nevoie de tine, de vise,
M-ai făcut să sper când mi-am văzut iluziile stinse.
Tu mă ridici spre cer când simt că am să cad,
Dar uneori mă arunci chiar tu în abis
Și mă lovesc de stâncile inimii tale. Ce vis...
Trăiesc cu impresia că sufletele noastre fredonează un cântec la care toți cer bis,
Dat totul s-a stins, iar m-ai închis, e întuneric, e doar un vis
După porțile tale de fier. Iar eu sper
Doar la aripile albe de înger
Cu care îmi vei lumina iar noaptea....