Astă noapte în somn
am fugit din mine însămi.
Am lăsat numai trupul în așternut.
Sufletul meu a trecut prin zid
și a pornit să se plimbe prin întuneric
de unul singur.
S-a plimbat mult și tare departe.
Mergea și nu se sătura...
Era frumos, așa de frumos,
că a uitat de apropierea zorilor.
Când s-a ivit prima geană de lumină
a luat-o la goană înapoi
spre trupul lăsat în pat.
A sosit tocmai la timp
pentru că acel trup voia să se trezească
și nu putea fără suflet.
S-a întors în mine așa de obosit,
că atunci când m-am trezit,
am exclamat :
Abia îmi mai trag sufletul !