față în față, sprijiniți de timpul care și-a adus aminte de noi.

Ochii tăi, locul meu preferat
unde mă ascund în căutare,
oglindă în care mă văd cu viața mea întreagă
de dinainte și de după tine
ochii tăi, timpul meu preferat
în care număr pentru prima și ultima oară anii...
Mi-e dor de tine,
nu pentru că n-aș crede clipa,
ci pentru că dorul,
obișnuit să stea
ca un plin de căuș
la mine în suflet,
nu se mai varsă, nu se mai duce
vom fi doi și obișnuința,
mare și rotundă, între noi,
încât
voi uita de tine.
Ca să-mi amintesc,
până când dorul va veni înapoi,
te voi purta ca pe-un lănțișor,
atârnat de suflet.