Printre frunzele unui falnic nuc
un suav oftat alungă vântul
și simt mireasma unei melodii
care așterne peste flori cuvântul.

Ascultăm toaca de vecernie,
curcubeele parcă-s icoane,
iar pe ramurile de liliac
o lumânare pe o floare doarme.

Prin cântecul de frunză trec acum,
pe cărări ce par o sărbătoare
și nu pot nucul meu să-l schimb
nicicând pe o salcie plângătoare.

Să așternem adierea ta pe versul
logodit cu lacrima plecată-n lume,
cu o poveste tristă fără ramă
ascunsă într-un castru fără nume.

Când voi pleca în munții mei sihastru,
vei rămâne în urma mea un împărat,
umbrind toți norii pe cerul meu albastru
și drumul lumii mereu îngândurat.