Stau scrijelită
pe toți copacii din calea ta
fără glezne desigur,
mai pot doar să vorbesc cu îngerii
între răgazul pe care mi-l oferi egoist
și lumea de dincolo de noi,
acolo am sădit mușcate mari, cărnoase, semi-curgătoare,
o parte cad pe iarba amară din cugetul tău
cealaltă parte se îndreaptă spre Răsărit,
de acolo vine glasul lui de copil
(i-ai dat drept mostenire un nume, o urma
și absența sensului tău)

Și cum spuneam îngerilor
te-am sunat să te invit la cină cu gândurile mele,
pregătisem un balet în care mușcatele
se rostogoleau de-a lungul cuvintelor tale,
fără inimă
nu ar fi avut rost sa vii,
aș fi îmbătat-o cu mirosul lor
pentru veșnicia cu care m-ai condamnat să mor încet...