urăsc mâinile îngălate vârâte cu anasâna
între fotografii
și totuși
eternii lefegii
își sprijină indolenți pintenii coatelor
în iarna cuvintelor născute din cântec

potecile nedormirii mă intersectează
întocmai pârâiașelor
mâine fiind albie încă netăiată

fiecare pas îmi răsună-n genunchi
a notă muzicală
alergarea?
imn unui zeu neștiut
sfinte?
doar poticnirea și vadul
în durerea cărora mă privesc
de sub ochii închiși

dar da
voi fi în curând acolo
pretutindeni lipsindu-vă