Să nu mi se mai întâmple,
Să nu mă mai strige nimeni pe nume
Dacă îmi știe doar numele;
Să mă lăsați să respir singură
Sterilă, pierdută, vivace, allegro-allegretto.
Nu expuneți înghețata la soare, că se topește.
Tu nu însemni nimic pentru mine
Tu înfigi neîncredere în mine
Tu mă faci să mă dedublez
Tu nu te vezi cât ești de inutil
Pentru o fată doar cu speranțe și vise
Care nu se mai termină,
Care țin cât Soarele
Și se nasc de când Universul.
Lasă-ți curiozitatea sub cămașă,
În pantaloni
Sau sub pătrățelul întunecat de pe foaia
De examen.
Oare nu se aude că nu mai pot fi polifonică?
Îmi ruginesc corzile cerebrale
Eu cânt doar cu creierul
E mai sigur, aud doar eu
Și în singurătatea înșelătoare din jur
Neuronii aplaudă și ochii se lipesc
Pe părul lui netuns.
Nu mă obliga să spun „părul TÃU netuns“.
Nebunia se pierde în normalitate
Eu și corul meu trăim izolați.
Nebunia mă exprimă pe mine printr-o parte
De vorbire neflexibilă.
Prin prezenta se adeverește
Lipsa oricărui zid
Oricărui copac care să mă ia înăuntru
Să mă facă una cu visul meu.
Îmi place să vorbesc singură
Când pereții mă ascultă,
Adică întotdeauna.
Noi cinci ne știm:
Eu, Peretele Unu, Peretele Doi, Peretele Trei, Peretele Patru.
E mai frig aici ca în cerebel;
Acolo, spațiul se comprimă...
Aer comprimat... ce baliverne!
Fiecare dintre noi e un mușuroi:
Cei mai norocoși se numesc „cârtițe“!
Ce obosită sunt, câtă ciocolată în jur…
Auzi, lămurește-mă:
Sunt doar una din alea multe
Sau mult din aia, una?
Trage-mă de mânecă, ciupește-mă:
Cred deja prea tare
Că pleoapa închisă
E răspuns pentru tot.