Să fii singur e totuna cu a fi
ceea ce ai fost înainte de scindare.
Și el era singur și rătăcea prin absurd,
mângâindu-și veșnicia
căutându-și neliniștea
ce îi tulbura ființa.
Singurătatea îi zvâcnea prin hăul existenței,
dar nu o desluși
căci nu simțise vreodată
mângâierea ploilor
beatitudinea curcubeului
sau durerea iubirii.
Și-a zdruncinat propriul perfect
clădind prin sine
perfectul imperfectului.
Și într-o veșnicie a găsit idea,
apoi cuvântul, lumina și întunericul,
omul…
dar tot singur a rămas.