Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară...
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunț întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc,
La femei și vodcă dam năvală.
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viața fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut,
Să-ți văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitand întregul tău trecut,
Tu să nu mai poți pleca la altul
Tu - mers gingaș, tu, surâsul meu,
Dac-ai ști, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Și cât poate de supus să-ți fie.
Cârciumile le-aș uita pe veci,
N-aș mai ști nici versul ce înseamnă,
De-aș atinge aceste brațe reci
Și-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veșnic te-aș urma pe-acest pământ,
Depărtarea mi-ar părea ușoară...
De iubire-ntâia oară cânt,
La scandal renunț întâia oară.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig.
Toate trec ca floarea spulberată.
Veștejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum
Inima racită prea devreme.
S-o pornesc desculț din nou la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O! Pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!
În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viată?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.
Toți suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fragii frunzele deșarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și să mă duc spre moarte.