alergam

pe borduri repezindu-mi mut pașii
zidurile mi se retrăgeau înainte
către tine poate
nu știu
ascunzând în mine copilul ce minte

a_cui ești inimă?
îmi săreau cuvintele din gură
porțile ferestrele se trânteau dinadins
păsările albeau
începea să ningă
soarele frunții părea că s-a stins

rămâneau felinarele licurind
vântul despletea fumului odgoanele
pictorul de pe chei
iar flămând
azvârlea – lua-v-ar gârla! –
cu mâini tremurânde umeri căzuți
pensulele șevaletul icoanele

istovit
stau pe-un gând nerostit
fără soare fruntea îmi pare de piatră
venele-mi pictează sub coaste
părinți
inimii ce se-ncăpățânează să bată