Inimă albastră, o viață purpurie!
De când a plecat viața mi-e pustie,
Nu știu de ce, nu mi-a spus nimic
A plecat subit, lăsându-mă-n vreme,
Sub raza de soare-s aproape mai mic
Decât buburuza cu iz de crizanteme!

Mi-e ceață în suflet, durere nedescrisă,
N-o simt aproape, nu știu de mai există,
Nu-mi găsesc liniștea ce mă-nviorează,
Găsesc singurătatea și mă întristează,
Inima mi-e grea și totuși nu o simt,
Mă simt pierdut, în spațiu și timp.

Gândind la ea, plase de spini acoperă inima,
Iar roua caldă a sângelui, mă arde de durere
Și nu găsesc lumina ce-mi va trezi speranța
Că vom fi iar două rubine, străluce de iubire.