În întunericul pustiu
tresar în propria-mi privire.

Ode curg cu luna-n lacrimi
cânt eu, frumoasa nebună
la geamul tău cel fumuriu.

Pământul arde în lacrimile mele.

Chemarea ta îmi e străină
simt cum visarea mă omoară
și sufletul mi-a devenit hain.
De sânge mi se umple trupul,
iar inima de dor pustiu
mi se frânge în palme.
Cu brațele scăldate-n vid
mireasa moare,
dar nimeni nu o ia în seamă,
doar zarea îi întinde o podoabă;
o fi doar vis?
Din sufletul cui
uitarea se așterne?
Nu aparțin nimănui,
uitată de lume,
uitată de voi,
aștern doar lacrimi pe hârtie
iar îngerul dintre noi doi
s-a transformat în suspine
frângându-și aripile fine.