Privești adânc, de parcă prima oară
Pe mine m-ai privi mai în tăcere
Și ai vărsa potir de lună plină
Cu aur, zâmbet, foșnet și durere.
Atârni mereu de-a ta pălărioară
Și florile ce plâng cu-a lor suspin
Și zarea-ți mai de tot senină
Și cupa-ți plină de pelin.

Cu pasul tău de domnișoară
Treci violent și tot nepăsător
Peste-ale vieții farmece meleaguri
Cu cântu-i dulce murmurat de-un nor.
Te lepezi tu, candidă primăvară,
De stânci și bolovani amețitori;
Deșiri încet și în șiraguri
Ai tăi ochi limpezi, reci și sclipitori.

De-ai rămânea fadă ca o piatră,
Purtând povara-ți fecioriei-n piept,
Curată, pură, tandră și uscată
Þinându-ți capul falnic, sus și drept;
Te-aș arunca precum o sutră
Din mâini scorțoase de păgân nedemn
Și m-ai privi apoi ca mută
Zdrobind în mâini al gingășiei semn.