Copacii plâng

O noapte a fost de ajuns
Ca sufletul pădurarului să piară
Prin miile venelor înfrunzite de vară…
Mulțimea lor, sufletul a îndrăgit,
Era doar o întruchipare a unei frunze. . . ce ele au iubit,
Gol dar împlinit el casă și-a făcut
Prin lacrimile pădurii sale…el a uitat,
Era primăvară…
Iar după o vară urma acea toamnă…
Urma un val de râsete și plânsete,
Un val de lacrimi… acei copacii vor plânge…
Și sufletu-i vor da pacea fără nici o
Speranță de iubire, nici o șansă,
Se va pierde precum un gând…
OF, DOAMNE…,
Copacii plâng.