Blocurile se clatină ca niște pomi subțiri
sub mâinile unui copil ce jinduie
după fructele din vârf, mă scol buimac
închid ochii, îi deschid iar, nu e vis:
siluete aleargă peste tot, se-mpiedică
unele de altele, și împreună de covorul
sub care se-nghesuie trecutul jilav.

Moartea adună de pe praguri grija,
continua alergare de-a afla ceva nou:
atârnat de codița speranței, pământul
tremură ca varga, în chinurile facerii
strigă după lumina prinsă în dărâmături.

Lacrima devine ușor transparentă în fața
bortei de cer din aripile concrescute.