Se așterne peste vise o oglindă aurie,
Un vârtej de gânduri suie întunericul din mit,
O iluzie se-adună dintre lacrimi, străvezie,
Aruncând liniști eterne peste tot ce ai iubit.

Dintre crengile plecate sub povara grea de soare,
Se desprind gingașe frunze pogorând înspre pământ;
Cu un straniu vuiet cântă despărțirea cât le doare
Și apoi se-alungă-n lume pe-o suflare rea de vânt.

Mai rămân doar crengi uscate și-un timid „rămas bun, vară!”
Drumul gândurilor tale de iluzii-i despărțit;
Sfios, ochii-i pleci cu teamă, cum făceai odinioară
Și îi strigi din urmă verii : „nu uita că te-am iubit!”.