De-aproape două ceasuri, plouă mocnit și parcă
S-a pogorât iar toamna – tristețile-i mă-cearcă –
Asfaltu-i ud – băltește, copacii-s uzi și ei
De-atâta ploaie, triști, par, azi și anii mei.

Cândva, priveam cum focul iși scutura văpaia,
Azi văd cum se prelinge, pe la ferestre, ploaia
(Alunecă, pe stradă, fanfara mortuară)
Și-aud cum urlă vântul, sălbatec, pe afară.

Und’ poate să se-adune, de unde să mai cadă
Atâta jale în lume, ori cât pot să mai vadă
Ai mei ochi, lăcrimați de-atâta suferință?
Bocește-ntreg pământul, întreaga mea ființă.